După cum vă povesteam în episodul trecut, m-am apucat să fac dosarul CNC pentru Copacul dorinţelor. Nu mai făcusem în viaţa mea un astfel de dosar. “Cât de greu ar putea fi?”, m-am gândit eu. Pe scurt: foarte greu. Aveam de completat o grămadă de documente, de semnat o mulțime de contracte, de făcut buget, de completat cereri şi câte şi mai câte. Aşa cum vă puteţi imagina, instituţiilor statului le place birocraţia, iar concursul CNC nu face excepţie. Am primit şi nişte ajutor, nu puteam face dosarul chiar de capul meu, având în vedere că nu participam cu casa mea de producţie.

După câteva săptămâni de muncă, totul era pregătit. Înşirasem dosarul Copacului pentru CNC pe canapelele din biroul în care lucrasem şi am rămas şocat de cât de multe hârtii erau acolo. Din ce-mi amintesc, depăşisem lejer 1.000 de pagini pe care trebuia să le depun. Fericit că reuşisem, am luat dosarele în pungi de la IKEA, aşa cum se practica pe vremur,i şi am fost să depun proiectul. Aşa cum ştiu mulţi oameni din industrie, am stat la coadă pe coridorul CNC, am trecut prin tot dosarul cu doamnele de-acolo şi misiune îndeplinită! Copacul dorinţelor urma să participe la concursul CNC şi, ca orice cineast naiv din România, credeam în steluţa norocoasă a acestui proiect, că va reuşi să impresioneze juriul şi va câştiga măcar o brumă de finanţare. Nu aveam nevoie de mai mult. Aveam scrisori de intenţie de la sponsori, aveam distribuitori, totul era aşezat în mintea mea.

Dar, cum spune acel proverb, că Dumnezeu se amuză cel mai mult de oamenii care-şi fac planuri, la ceva vreme după ce am depus proiectul la CNC, am primit un telefon de la domnul producător cu care intrasem în concurs, care mi-a spus să nu mă supăr, dar a fost nevoit să retragă proiectul din concurs. Vă daţi seama că această veste m-a lovit în moalele capului. Nici până astăzi nu am reuşit să aflu sau să înţeleg motivele pentru care Copacul a fost retras de la CNC. Sunt absolut convins că are de-a face tot cu alchimia şi cu magicienii care meşteresc în tenebrele acelei instituţii, dar având în vedere că sunt doar presupunerile mele, le ţin pentru mine. Când am întrebat ce-ar trebui să le spun sponsorilor care vor să finanţeze proiectul, răspunsul a căzut ca un buzdugan: “Te descurci tu, că eşti băiat mare!”.

Si asta a fost aventura CNC. Am luat scenariul, l-am pus în sertar şi resemnat, mi-am văzut de treabă la HOSPICE. Doar că steluţa norocoasă a acestui proiect nu avea să apună, ci abia acum începea să strălucească. Am anunţat toţi partenerii că asta a fost, proiectul s-a încheiat înainte de a începe şi, spre surprinderea mea, am avut două discuţii care au readus la viaţă acest proiect.

Prima a fost cea cu Andrei Gâţu şi Costin Creţulescu, de la Colorbitor. Le spusesem de acest proiect de ceva vreme şi au vrut să contribuie la el, punând la bătaie camerele lor. La acel moment, ei erau cuprinşi drept coproducători în dosarul CNC. Când le-am spus că proiectul a ajuns la Game Over, Andrei şi Costin m-au chemat la o discuţie şi mi-au zis să nu renunţ. “Îl producem împreună”, mi-au spus ei. Aveau o grămadă de experienţă în producţia de reclame, aveau echipament, aveau logistică, cunoşteau o sumedenie de profesionişti din industrie pentru că lucraseră cu ei şi… cel mai important lucru, voiau să facă acest proiect. Au crezut în el de la început, au crezut în mine de la început şi, precum aliaţii din Călătoria Eroului, au venit să mă ajute atunci când era mai mare nevoie. Un prim semn că proiectul nu murise.

A doua discuţie cheie din viaţa acestui proiect a fost atunci când i-am dat Ancăi Truţă vestea că proiectul a fost retras de la CNC. Reacţia ei a fost uimitoare pentru mine. Mi-a zis direct: “Dă-l încolo de CNC. Trebuie să faci proiectul ăsta. Nu renunţa!”. I-am spus că nu vreau să renunţ, dar nu ştiam cum să finanţez un astfel de film din surse independente, fără să am facilităţile pe care ţi le dă câştigarea CNC-ului. Răspunsul ei a fost din nou, tranşant şi foarte motivant: “O să găseşti o variantă! Ai tot ce-ţi trebuie. Te ajut şi eu. Îţi promit că eu aduc primii bani în proiect”. Și ghiciţi ce, asta s-a şi întâmplat. Primii sponsori ai acestui proiect au fost aduşi de Anca. Moralul meu fusese la pământ, dar aceste două semne mi-au transmis că proiectul nu murise, ba chiar existau şanse să-l fac. Cum ar spune Matthew Mcconnaughey în cartea lui autobiografică: Greenlight!

Evident, totul trebuia să se schimbe în proiect, inclusiv regizorul. Aşa că ne-am adunat la o masă cu toţii şi am început să facem un brainstorming legat de cea mai potrivită persoană care putea regiza acest film. Până la urmă era vorba de o dramă cu elemente fantastice, cu copii şi adresat întregii familii, comercial, dar şi cu potenţial artistic. Ne doream să facem un produs care să poată fi consumat de publicul larg, dar care să aibă şi valoare artistică, şi ştim cu toţii că de multe ori comercialul şi arta nu prea se pupă.

În discuţie, mi-a venit o idee. Avusesem plăcerea de a colabora cu Matei Dima în cadrul mai multor campanii HOSPICE. El a participat la maraton în echipa fundaţiei şi s-a împrietenit cu copiii de acolo. De fiecare dată când îi spuneam de o activare sau campanie, Matei răspundea prezent. Necondiţionat. Spre deosebire de alţi influenceri, Matei nu a cerut niciodată vreun ban de la HOSPICE. El doar vroia să ajute. Știam că studiase film, ştiam că e pasionat de film, ştiam că filmase 5Gang: Un altfel de Crăciun ca regizor (când am vorbit prima oară cu Matei despre Copac, era cu 5Gang în montaj), ştiam că pregătea împreună cu Anca şi cu Codin lansarea Miami Bici, aşa că l-am propus pe el ca regizor. Toată lumea a fost de acord că era o idee foarte bună, mai ales că Matei cunoştea extrem de bine zona comercială… iar asta s-a văzut din plin în ultimii ani, în special cu Teambuilding.

Ce s-a întâmplat mai departe? Evident, în episodul următor.