Cum vă spuneam în episodul trecut, terminasem de ceva vreme primul draft la Copacul dorințelor și proiectul era pus pe hold. Nu aș fi îndrăznit niciodată să mă apuc de el dacă într-o zi nu aș fi primit un telefon de la un om foarte important din industria cinematografiei, cu care aveam o relație destul de apropiată. Nu voi divulga numele acestei persoane, deoarece el și compania lui s-au retras la un moment dat din proiect, asta după ce avansasem destul de mult împreună. O să vă povestesc imediat.

Domnul acesta important din lumea cinematografiei m-a contactat pentru un mic proiect cinematografic și dacă tot m-a sunat, s-a arătat interesat de ce am mai scris. Lucrasem împreună și am avut o colaborare excelentă, așa că i-am spus despre scenariul Copacului. Cu toate astea știam că zona de copii bolnavi și cancer nu e apropiată de el, dar am zis totuși să îi povestesc despre scenariu. M-a luat prin surprindere când m-a rugat să-i trimit scenariul să-l citească, pentru că „sună interesant”. Am ezitat să o fac, dar până la urmă am zis… de ce nu?

Câteva zile după această conversație telefonică și după ce am trimis pe mail scenariul, primesc un nou telefon de la același domn. „Mihai dragă, am citit scenariul tău și m-a tulburat într-un mod deosebit de plăcut. Hai să-l facem!”. Rețin ad literam această frază pentru că m-a șocat. Era prima validare că ceea ce scrisesem chiar avea sens și chiar putea deveni film.

Am fugit să-i dau vestea Mirelei Nemțanu, directoarea executivă a HOSPICE Casa Speranței și principalul susținător al acestui proiect ambițios din cadrul organizației. Mirelei i-a plăcut atât de mult ideea de a realiza un film caritabil, încât a avut curajul de a îmi susține nebunia până la capăt, chiar și atunci când multă lume se îndoia profund de reușita și de impactul unui asemenea proiect. Și nu au fost puțini cei care nu au crezut în acest proiect… ba chiar îi număr pe degetele de la o mână pe oamenii din organizație care au crezut în el. Să nu se înțeleagă greșit. Nu acuz pe nimeni pentru că, în definitiv, am propus o inovație. Era o campanie de fundraising atât de out of the box, încât avea șanse mari să eșueze. Și să coste o grămadă de bani. Întotdeauna există o „rezistență la schimbare” în companiile mari, darămite în ONG-uri, acolo unde se numără fiecare bănuț și nu ai voie să greșești. Adăugăm la această presiune și ideea că eșecul unui astfel de proiect înseamnă afectarea directă a îngrijirilor pe care le primesc bolnavii adulți și copii care suferă de o boală incurabilă, deci vă puteți imagina cam care era miza pe care eram pregătit să mi-o asum. Totul pentru că mă îndrăgostisem iremediabil de această poveste și am crezut mereu din tot sufletul că este o poveste care poate schimba lumea și percepția asupra HOSPICE-ului.

Mirela era și ea conștientă de riscurile pe care le implica o astfel de campanie. Concerte caritabile se mai făcuseră. La fel și piese de teatru. Un film? Niciodată… nicăieri în lume. Și atunci am calculat care ar fi cea mai ușoară și sigură cale de a face acest film. Și a venit ideea de a folosi SRL-ul creeat de HOSPICE, Prietenii Casei Speranței SRL. Practic, HOSPICE are un SRL în care este unic acționar și prin care a derulat mai multe proiecte comerciale (cel mai important până la Copac fiind magazinul online – și fizic – Bootik.ro). Am agreat cu Mirela să folosim Prietenii Casei Speranței (PCS) pentru a realiza acest film și toate încasările din exploatarea filmului să fie direcționate către fundație, conform statutului. Practic, înțelegerea mea cu Mirela a fost următoarea: Facem acest film, dar condiția este să-l finanțăm din alte surse de venit, față de cele pe care le folosește fundația. Să ne folosim de ideea acestui film pentru a convinge companiile să aloce sume din bugetele de Marketing, nu de CSR. Cu alte cuvinte, miza mea a fost să fac acest film fără să cheltui vreun ban din bugetul HOSPICE Casa Speranței. Și, ca să dau un spoiler: NICIUN BAN DE LA HOSPICE NU A FOST FOLOSIT PENTRU REALIZAREA ACESTUI FILM.

Evident, o să vă povestesc și cum am reușit să fac treaba asta, că n-a fost deloc ușor.

Revenind, a avut loc o întâlnire cu domnul care voia să producă filmul și am hotărât să facem împreună un eveniment în care să anunțăm acest proiect către sponsorii HOSPICE și să vedem dacă există interes.

În paralel, un alt lucru important care s-a întâmplat în această călătorie a fost întâlnirea cu Anca Truță și compania ei de distribuție, Vertical Entertainment. Anca este unul dintre cei mai importanți oameni din industria de film din România, având zeci de ani de experiență în distribuția de filme. Am ajuns să o cunosc prin intermediul lui Codin Maticiuc, un om deosebit de implicat în cauze sociale, care a susținut acest proiect încă de la începuturile lui. Lui Codin i-a plăcut scenariul și i-a recomandat Ancăi să-l citească, iar Anca a decis să se implice alături de HOSPICE și să distribuie pro bono acest film, în momentul în care era gata. Rolul Ancăi a fost unul extrem de important și o să vedeți de ce, în episodul următor.

Am ținut evenimentul de prezentare a proiectului, sponsorii erau încântați și aveam deja promisiunea mai multor „grei” că vor contribui la realizarea lui. Problema era alta: ca să putem lua banii de la sponsori printr-un fel de facilitate fiscală (nu o să intru prea mult în detalii, că mă enervează teribil cât e de greu să iei bani de la sponsori, dacă faci film independent), aveam nevoie ca proiectul să câștige concursul CNC. Altfel, nu prea ai cum să finanțezi un film, decât dacă respectiva companie cuprinde în buget o sumă semnificativă pe care o alocă direct către film (lucru pe care nu-l face nimeni în piața din România, pentru că nu rentează… sau mă rog, în 2018 nu renta… acum, cu succesul Miami Bici sau Teambuilding, lucrurile s-au mai schimbat și îmi place să cred că e puțin mai ușor să convingi o companie să sponsorizeze un film).

Long story short, ca să luăm bani de la sponsori, trebuia să câștigăm finanțare la concursul CNC, acea Gaură Neagră pentru cineaștii din România, mai ales pentru cineaștii independenți, care nu au acces la formula secretă a alchimiei dosarelor câștigătoare de finanțare CNC. Dar, mizam pe faptul că domnul acesta important avea suficientă experiență (și punctaj) cât să putem câștiga. Orice sumă de bani era OK, completam fără probleme bugetul de la sponsori, chiar aveam și patru scrisori de intenție în acest sens.

Ce nu știam însă era că domnul nostru nu era prea încântat de ideea unui concurs CNC, mai ales că avea și alte proiecte în derulare și, cred eu, Copacul dorințelor picase la un moment destul de inoportun pentru el. La insistențele mele, a fost de acord să participăm la concursul CNC, cu condiția ca eu să mă ocup de dosar, deoarece el nu avea pe nimeni disponibil să facă treaba asta. Evident, am acceptat. Fără să știu în ce mă bag.

Continuarea aventurii în episodul următor