Vă povesteam în episodul trecut cum călătoria Copacului Dorinţelor se afla în faţa unor cumpene. Cum se întâmplă în Călătoria Eroului, acesta trebuie să rişte şi să aleagă. Aşa s-a întâmplat şi în cazul de faţă. În timp ce primisem vestea că era necesar să mă operez pe creier, am avut o discuţie cu Matei Dima, în care trebuia să decidem dacă făceam filmul în perioada următoare sau îl amânam. Kaufland se ţinuse de promisiune şi era gata să ne sponsorizeze, doar că riscul de a filma în plină pandemie era unul destul de mare. Restricţiile pentru prevenirea coronavirusului şi-au pus puternic amprenta pe toţi cei care activau în industria artistică, iar Matei nu făcuse excepţie.

În discuţia pe care am avut-o, el mi-a spus foarte direct că pandemia îl afectase din foarte multe puncte de vedere şi nu avea starea necesară pentru a regiza acest film. Am apreciat foarte mult sinceritatea lui şi am apreciat şi faptul că era deschis să găsim soluţii ca să ducem proiectul mai departe. Pe masă erau două variante:

Evident, am optat pentru varianta 2, iar Matei avea deja în minte să-i propunem lui Andrei Huţuleac să preia frâiele regizorale. N-am ezitat prea mult în a accepta propunerea, pentru că îl cunoşteam pe Andrei încă de pe vremea când am colaborat la filmul “Live”, acolo unde l-am remarcat datorită unei interpretări remarcabile. I-am urmărit activitatea în teatru şi ştiam că este unul dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale. Ba chiar ne-am şi întâlnit pe stradă de câteva ori şi am stat la poveşti pentru că, întâmplător sau nu, am fost vecini o perioadă, într-un bloc din Vatra Luminoasă.

Ne-am întâlnit cu Andrei şi părea încântat de idee, dar condiţia lui de a intra în proiect a fost aceea de a rescrie puţin scenariul. Lucru pe care şi eu, şi Matei, l-am acceptat. Consider că sosirea lui Andrei în acest proiect a fost extrem de benefică. El a îmbogăţit scenariul, i-a adăugat nişte elemente la care nici eu şi nici Matei nu ne-am fi gândit, pentru că eram deja mult prea “în poveste” ca să o mai putem privi obiectiv. O să şi dau un exemplu: finalul. (Spoiler alert: dacă n-aţi văzut filmul săriţi peste fragmentul următor) Unul dintre lucrurile la care ţineam foarte mult era finalul primului draft pe care l-am scris în 2018. În finalul “meu”, Mara ajungea în Humuleşti, se întâlnea cu mama şi aveau un schimb de replici pline de emoţie. Totul sub privirile lui Mircea. Andrei avea o altă viziune. A urmat un ping-pong creativ în care eu insistam cu varianta mea, el cu varianta lui. Ce spunea el avea sens: filmul trebuie să aibă trei finaluri – finalul lumii reale, finalul lumii fantastice şi finalul filmului. Mara trebuie să fie singură în Humuleşti atunci când îşi vede mama. Și nu trebuie să avem nicio replică, pentru că în momentul morţii e linişte. Sau cel puţin asta ştim noi despre moarte. Eram de acord cu el, dar îmi doream să existe nişte replici emoţionante de final, aşa ca în celebra secvenţă de final din Finding Neverland. Și atunci, Andrei a venit cu ideea “Florii curajului”. Acel simbol pe care Mircea i-l oferă Marei pentru a o ajuta în momentele de teamă. Simbol care închide excelent finalul lumii reale. Cu asta, Andrei m-a convins. Și a avut dreptate. Varianta lui a fost mult mai bună pentru film. Dar cum sunt căpos, am păstrat finalul meu în carte. Acolo funcţionează mult mai bine decât ar fi funcţionat pe ecran. Aşa că, dacă vreţi să-l vedeţi, trebuie să citiţi cartea.

Acum că aveam regizor nou, am început să reasamblăm armata de oameni buni care urma să ducă la bun sfârşit acest proiect. În câteva săptămâni, în timp ce eu am dispărut puţin din peisaj ca să mă operez, Andrei Gâţu, Costin Creţulescu, Claudiu Boboc şi Alexandra Hash au lucrat excelent ca să aducă în acest proiect profesionişti desăvârşiţi din industria filmului românesc, dar în acelaşi timp şi oameni de sufle,t care să înţeleagă că era mai mult decât un film obişnuit.

N-am putut sta deoparte şi, la nici o lună după operaţie, am reînceput să merg la şedinţele de producţie. Nu eram încă în stare să conduc, dar nu puteam sta departe de Copac. Într-un fel m-a ajutat să mă pun mai repede pe picioare. Mai mult, am şi fost sursă de inspiraţie pentru Raluca Moldoveanu, de la machiaj. Ea a folosit fotografiile cu operaţia mea în diferite etape pentru a-i construi rănile false ale Marei, pe care le puteţi vedea în film. Și, un mic detaliu inedit, în secvenţa dintre bunic şi Dr. Rusu, pe un perete o să vedeţi nişte RMN-uri cerebrale. Toate sunt ale mele.

Andrei Huţuleac nu a venit doar cu o viziune proaspătă care a definitivat scenariul, ci şi cu provocări pentru departamentul de producţie. Una dintre ele a fost locaţia în care trebuia să filmăm Humuleştiul. Dacă înainte de pandemie stabilisem că vom filma la Muzeul Satului Goleşti, Andrei a vrut să filmăm într-un loc mai autentic. Si dintre toate Muzeele Satelor din România, Andrei l-a ales fix pe cel mai complicat din punctul de vedere al producţiei: Muzeul Satului Bucovinean din Suceava.

Nebunia se prezenta astfel: făceam un film independent cu un buget extrem de limitat şi trebuia să deplasăm aproape 100 de oameni din Bucureşti în Suceava, unde trebuia să închidem Muzeul Satului timp de patru zile, să cosmetizăm clădirile şi să îl umplem cu figuraţie îmbrăcată în costume de epocă şi cu tot felul de animale: găini, gâşte, vaci, capre… să semene a Humuleşti. Simplu, nu? Mai mult, urma să filmăm în Suceava la câteva luni după ce Suceava fusese Lombardia de România. Nu uitaţi că vorbim de 2020, perioada dintre valul 1 şi valul 2, când vaccinul anti-COVID nu se întrezărea.

Colegii mei de la producţie s-au uitat lung la mine şi ştiu că nu le-a convenit ideea de a filma la Suceava, chiar dacă într-un final au acceptat. Bugetul alocat deplasării la Suceava putea fi distribuit în alte părţi. Dar în momentul în care Ștefan Mandachi s-a oferit să ne sprijine cu o parte din cazare şi atunci când domnul Emil Ursu, directorul Muzeului Satului Bucovinean, a înţeles proiectul şi a fost de acord să ne lase să filmăm pro bono, a fost un semn că Humuleştiul din filmul nostru avea să fie filmat în Muzeul Satului Bucovinean.

Intram pe ultima sută de metri în producţia filmului şi, de data asta, nimic nu ne mai putea opri. Dar până să ajungem la momentul în care auzeam pentru prima oară sunetul clachetei şi “Motor!”, mai aveam un hop de trecut: castingul.

Și castingul în sine era o reală provocare: trebuia să găsim o fetiţă de 12 ani care să ducă în spate un rol extrem de dificil. Ea trebuia să se transpună în rolul unui copil bolnav în fază terminală, trebuia să fie dispusă să se radă în cap şi să poată duce 22 de zile de filmare. Mai mult, trebuia să-l găsim şi pe Nică, un puşti de 11-12 ani, blond şi cu accent moldovenesc. Toate astea într-o industrie de film românesc în care nu s-au mai făcut filme pentru copii de la Elisabeta Bostan încoace şi putem să numărăm pe degete actorii-copii cu talentul, experienţa şi disponibilitatea de a se înhăma la provocarea care a fost “Copacul dorinţelor”.

Evident, cum v-am obişnuit şi până acum, continuarea în episodul următor.