Vă povesteam în episodul trecut că una dintre cele mai mari provocări ale realizării acestui proiect a fost castingul. Având în vedere că protagonista era o fetiţă de 12 ani care suferă de un diagnostic incurabil, trebuia să găsim pe cineva care să poată duce în spate provocarea unui rol care este dificil chiar şi pentru un actor adult.

Încă de la început, am apelat la o bună prietenă cu care mai colaborasem în trecut la un proiect cu copii, Liliana Toma de la Central Casting. Știam că Lili colaborează cu marile case de producţie pe partea de casting şi mai ştiam şi că are experienţa şi flerul necesar pentru a descoperi tinere talente în rândul copiilor. Aşadar, cu câteva luni înainte de a începe filmările (cele programate pentru mai 2020 şi care ulterior au fost amânate), Lili mi-a trimis câteva probe de casting cu nişte fetiţe care se potriveau rolul. Am deschis primul fişier şi am văzut o fetiţă slăbuţă, cu o voce foarte plăcută şi cu o privire tristă, care emana forţă, dar totodată sensibilitate. Am aflat de la Lili că fetiţa fusese să participe la figuraţie pentru un proiect filmat chiar sub coordonarea domnului producător pe care îl cunoaşteţi din primele episoade. Nu cred în coincidenţe. Lili o plăcuse pe fetiţă şi îi spusese de castingul pentru Copacul dorinţelor, iar aceasta a acceptat să dea o probă. I s-a spus că în cazul în care reuşeşte să ia acest rol, va trebui să se radă în cap, iar fetiţa nu a avut nicio problemă cu treaba asta.

Am mai văzut destule probe după aceea, dar gândul mi-a rămas la acea primă fetiţă cu privire sensibilă. Numele acelei fetiţe era Maya Noelle Prediger.

După o lungă perioadă de pauză, cauzată de pandemie şi odată cu venirea în proiect a regizorului Andrei Huţuleac, am reluat procesul de casting. Nu am vrut să mă implic sub nicio formă în acest proces, deşi recunosc că în sinea mea speram ca Maya să ia rolul. Decizia trebuia să fie 100% a lui Andrei Huţuleac, aşa că l-am lăsat să îşi desfăşoare procesul de selecţie. A fost un casting lung, în care Andrei a văzut foarte multe fetiţe. Cele rămase pe lista scurtă au trecut printr-un fel de boot camp de actorie, iar în apropiere de finalul săptămânilor de casting, Andrei mi-a spus că Maya este de departe cea mai bună opţiune.

M-am bucurat să-i comunic vestea tatălui Mayei, Dan Prediger. Acesta se afla în concediu şi din ce mi-a povestit, când l-am sunat a crezut că vreau să îi transmit că îmi pare rău şi că fata lui nu a luat castingul. Nu i-a venit să creadă când a auzit că Maya a luat rolul. Nu i-am văzut Mayei reacţia dar cunoscând-o, sunt sigur că s-a lăsat cu lacrimi de bucurie. Se cuvine aici să aduc mulţumiri părinţilor Mayei, Dan şi Oana Prediger, pentru felul în care şi-au crescut copilul şi pentru toată colaborarea din timpul filmărilor. Au înţeles neajunsurile unui film independent şi chiar au fost momente când au muncit pe platou cot la cot cu echipa de producţie. N-am cum să uit cum, în fiecare dimineaţă, Dan Prediger venea pe platou cu covrigi calzi pentru toată echipa, sau cum muncea cot la cot cu echipa de scenografie să lipească postere cu Amintiri din copilărie la Cinema PRO.

Pentru mine, Maya a fost cheia reuşitei acestui film. Dacă nu ar fi fost ea, probabil filmul ar fi arătat altfel. Am întâlnit în Maya un copil diamant. Un munte de talent, care a făcut faţă cu brio provocării de a juca cu actori importanţi din industria filmului autohton. S-a ras în cap cu bucurie, deşi cu toţii eram cu inima cât un purice în ziua aia şi chiar a vrut să rămână aşa, fără perucă, pentru a putea înţelege pe pielea ei dramele prin care trec copiii care suferă de un diagnostic incurabil.

Maya n-a vrut să fie plătită pentru acest rol. Crescută exemplar de părinţii ei şi obişnuită cu acţiunile de voluntariat, Maya a înţeles perfect misiunea acestui film, aşa că ne-a comunicat că vrea ca onorariul ei să se transforme într-o donaţie pentru copiii de la HOSPICE. A rezistat cu o energie fabuloasă toate cele 22 de filmări. Era pur şi simplu neobosită. Mai mult, a fost alături de noi la toate acţiunile de promovare ale filmului, chiar dacă a trebuit să lipsească de la şcoală şi să recupereze în timpul liber. Cred că cel mai bine o pot descrie pe Maya citându-l pe Matei Dima, care la fiecare proiecţie specială a filmului le spunea celor prezenţi: „Acum la început vreţi poze cu mine, dar la final nici n-o să mă mai băgaţi în seamă, pentru că adevărata vedetă este ea”.

Da. Maya a fost senzaţională şi pot spune sincer că a fost o onoare să lucrez alături de această minunată tânără speranţă. Nu în fiecare zi vezi un copil de 12 ani să poată interpreta un rol atât de complex, mai ales într-o industrie în care numărăm pe degete filmele pentru copii sau în care joacă copii.

Probabil că dacă Maya ar fi fost în America şi ar fi jucat un rol similar, acum am fi vorbit despre un superstar cu greutate la Hollywood. Probabil că am fi văzut-o ca pe o variantă feminină a lui Haley Joel Osment (A.I. – Artificial Intelligence; Sixth Sense) sau o nouă Millie Bobbie Brown (Stranger Things). Din păcate, în acest moment nu cred că publicul din România o merită pe Maya Noelle Prediger, pentru că a trecut pe lângă ea şi a ignorat-o. E suficient ca mass-media să scrie despre tot felul de progenituri care umilesc profesorii sau despre beizadele care cântă pseudo-manele şi internetul vuieşte. Dar când o fată de 12 ani străluceşte într-un film menit să atragă atenţia asupra unui subiect important în România*, o ignorăm cu desăvârşire, pe motiv că filmul în care joacă e cam trist şi nu vrem să plângem la un film.

Și marea mea frustrare, pentru că da, la Copacul dorinţelor am rămas cu o singură mare frustrare, este că până la un punct pot înţelege că publicul a ignorat-o pe Maya, dar ce nu pot înţelege este cum de industria filmului din România a ignorat-o pe Maya cu desăvârşire. În contextul în care aud de atâtea ori expresia eronată că ne mor marii actori din vechea generaţie şi vezi Doamne nu vine nimic din urmă, să nu îi acorzi atenţie Mayei mi se pare o lipsă uriaşă de profesionalism. Cu tot respectul, dar să nu o nominalizezi măcar la categoria Tânără Speranţă, dacă nu la Cea mai bună actriţă în rol principal la premiile anuale ale industriei de film din România mi se pare o bătaie de joc şi o mare nedreptate.

Viaţa, însă, merge înainte şi timpul va decide dacă Maya va deveni o actriţă mare, pe măsura harului ei. Cu siguranţă şansa ei se numeşte lumea occidentală şi îi doresc să meargă acolo unde profesioniştii vor şti să o folosească şi să o facă să evolueze. Și poate, atunci când va deveni mare actriţă în lumea bună a filmului internaţional, o să-şi aducă aminte şi românii că a jucat când era mică într-un film numit Copacul dorinţelor. Și atunci când jurnaliştii o să caute pe Google informaţii despre ea şi vor nimeri peste blogul meu, le transmit să le fie ruşine că n-au scris o iotă despre această senzaţională actriţă atunci când ar fi trebuit şi că s-au apucat să-i aducă laude abia acum după ce a primit validarea din afara ţării, la fel ca toţi ceilalţi mari artişti ai României cu care ne mândrim, dar pe care niciodată nu am ştiut să-i preţuim când activau doar în ţară.