În timp ce o scriam, mă gândeam că după ce se termină pandemia o să reuşesc să găsesc şi eu o editură micuţă care să publice maculatura mea. Este evident că încrederea în calităţile mele de scriitor de cărţi era zero. Am zis că fiind un proiect caritabil, erau nişte şanse ca o editură să vrea să facă o faptă bună şi să ajute la strângerea de fonduri. Nici prin gând nu îmi trecea ca editura Humanitas să fie interesată de povestea mea şi chiar să o publice. Probabil că dacă îmi spunea cineva că o să debutez ca scriitor la Humanitas aş fi zis că e plecat cu sorcova. Dar iată că viaţa are căile ei inedite, iar Copacul dorinţelor a avut mereu steluţa norocoasă, care l-a ghidat spre lumină. Evident, pentru asta le sunt recunoscător oamenilor minunaţi de la editură: Lidia Bodea (director general Humanitas), Iustina Croitoru (redactorul cărţii şi cea care mi-a dat mereu încredere în text), Răzvan Pahonţu (cel care a crezut mereu în mine şi în ideea mea şi m-a ajutat să o prezint editurii), Ionuţ Trupină (director de vânzări Humanitas) şi Alice Ene (responsabilă cu promovarea cărţii mele). Simt mereu nevoia să îi menţionez pe aceşti oameni minunaţi pentru că fără încrederea lor nu aş fi simţit niciodată bucuria teribilă pe care am avut-o atunci când am văzut prima oară cartea tipărită. Ah, şi nu am cum să nu o adaug pe lista de oameni faini din acest proiect editorial pe Ingrid Nemţanu, copila (care acum nu mai e chiar copilă, că a făcut 18 ani) care a realizat ilustraţiile din carte. Da, ştiu, mulţi o să ziceţi că am luat-o pe Ingrid să ilustreze cartea pentru că era fata Mirelei Nemţanu de la HOSPICE. Ei bine, nu! Mirela mi-a arătat mereu desenele lui Ingrid. Talentul acestei fete este unul colosal. Ideea de a o ruga pe Ingrid să ilustreze cartea mi-a venit pentru că am simţit nevoia să existe o mână de adolescentă în această carte. Până la urmă, e povestea spusă din perspectiva unei fete de 12 ani. Ilustraţiile lui Ingrid au ajutat teribil de mult să transmit povestea într-un mod veridic.

Și asta e povestea cărţii. Pur şi simplu am vrut s-o scriu din teamă. Teama de a nu pierde definitiv un proiect la care am muncit enorm şi care părea din nou imposibil, dar şi teama de a nu ascunde în sertar o poveste pe care o iubeam. Aşa cum e în călătoria eroului, doar atunci când îţi învingi frica reuşeşti să evoluezi, iar pentru mine scrierea cărţii şi succesul ei au fost o revelaţie. Vă spun un mic secret doar vouă, cei care aveţi răbdarea să citiţi blogul acesta: în România, să publici o carte e de 100 de ori mai uşor decât să lansezi un film pe marile ecrane. Asta e şi motivul pentru care, odată cu scrierea Copacului, mi-am promis că mai scriu. Și am făcut asta, o să vedeţi la moment.

Martie 2020 a trecut, aprilie 2020 a trecut, şi a venit luna mai când toată lumea a ieşit din case. Pandemia nu se terminase, dar autorităţile au decis să încheie episodul lockdown, odată cu domolirea valului 1 de coronavirus. Evident, cum m-am întors la birou am început să dau telefoane să văd dacă lumea mai era dornică să filmăm Copacul. În mare, răspunsurile au fost pozitive, deşi multe lucruri se schimbaseră după două luni extrem de grele, însă cel mai important telefon a fost către Kaufland. Soarta filmului urma să fie decisă de ei, pentru că majoritatea fondurilor veneau de acolo. Cu inima cât un purice, am sunat-o pe Katharina şi am întrebat-o dacă mai există interes să facem filmul. Răspunsul ei a fost unul surprinzător: “Normal. Am zis că vrem să vă susţinem să faceţi Copacul dorinţelor, noi nu ne sucim dacă promitem ceva”. Bucuros, i-am zis că e minunat că sunt în continuare alături de noi şi că ne vom organiza să îl filmăm, să mai treacă puţin timp şi să se liniştească pandemia. Răspunsul ei a fost de asemenea unul surprinzător: “Nu. Trebuie să îl filmaţi acum, pentru că acum vă putem da fondurile. Dacă vreţi să amânaţi, atunci noi redistribuim fondurile şi mai vedem la anul”.

Aşadar. Mai 2020. Decizii, decizii. Eram suficient de nebuni să filmăm un lung metraj cu copii în plină pandemie, fix între valul 1 şi valul 2? Evident, răspunsul îl veţi găsi în episodul următor.

Spoiler: Serios acum, filmul e pe Netflix, e evident ce am decis, nu? 😊

Și la final, vă las cu cireaşa de pe tort. Ca să vedeţi că Joseph Campbell avea dreptate când spunea că drumul unui erou spre comoara trebuie să fie cât mai anevoios posibil… în luna februarie, la o întâlnire, mi s-a înfundat urechea dreaptă. N-am dat importanţă prea mare problemei pentru că a venit pandemia. În lockdown am început să am tinitus, adică auzeam un zgomot ca şi când aş fi avut greieri în ureche. Am sunat un medic ORL, care mi-a zis că cel mai probabil am un dop de ceară şi să vin să mi-l scoată după ce se ridică restricţiile. Pe 18 mai am fost la ORL. Urechea curată. Doctorul m-a trimis la audiogramă şi timpanometrie. Ceva nu era OK, deci trebuia să fac RMN la cap. Pe 25 mai am aflat care era faza: chist epidermoid de 40 mm pe nervul acustic (mai pe româneşte, o tumoră benignă… dar mare). Singurul remediu? Operaţie.

Aşa am aflat de Luigi. O să întrebaţi care Luigi? Bunul meu prieten Cristi Staicu glumea cu mine ca să îmi ridice moralul şi zicea că ar trebui să-i dau tumorei un nume. Fiindcă era mare cât o chiftea, a zis să-i zic Luigi, ca la italieni. Evident, dacă aţi citit cartea Copacul dorinţelor, tumora Marei are numele… Luigi. Si întâmplător sau nu, tumora Marei e poziţionată pe partea dreaptă a capului, în spatele urechii. Fix ca tumora mea. Fun fact? Când am scris asta habar n-aveam de tumora mea.