Poveşti despre speranţă — De ce am scris această carte
Când am avut prima discuţie cu Iustina Croitoru, de la Humanitas Junior, despre cele cinci poveşti cuprinse în cartea „Poveşti despre speranţă", am descoperit că nu mulţi autori din România au avut curajul să abordeze teme delicate în cărţi pentru copii. Înţeleg că există potenţial de mult hate din partea părinţilor când vine vorba de a îşi expune copiii în faţa unor subiecte tabu precum moarte, cancer, boli incurabile sau doliu. Am aflat cum mai mulţi părinţi au certat vehement editura pentru că a îndrăznit să publice o carte în care un personaj bunic murea. Atunci mi-am zis că vreau neapărat să public aceste cinci poveşti şi mă bucur tare mult că prietenii de la Editura Humanitas au crezut în acest proiect.
Da. Recunosc. „Poveşti despre speranţă" le vorbeşte copiilor despre lucruri pe care în mod normal nu vrem ca ei să le ştie. Dar îi asigur pe părinţii care sunt pregătiţi să sară către mine cu furci decorate cu unicorni roz şi sclipici că nu au de ce să se teamă de cartea asta.
O să regăsească în ea povestea unui arici bolnav care în urma unui tratament îşi pierde ţepii. O să descopere aventurile unei alpăcuţe de pluş care este închisă în dulapul lucrurilor care rămân în urmă. Da, acel dulap chiar există la HOSPICE Casa Speranţei, locul care m-a inspirat să scriu poveştile astea. Nu este atât de spectaculos precum l-am descris în carte, dar te trec nişte fiori pe şira spinării când ajungi acolo şi vezi lucrurile rămase în urma pacienţilor care au plecat dintre noi. Sau o să citească povestea unui băieţel care ajută un pui de barză să supravieţuiască, iar barza îl ajută să-şi îndeplinească cea mai mare dorinţă: să vadă marea.
De ce am scris această carte?
Am fost întrebat de ce am scris cartea asta. De ce am riscat să scriu poveşti cu subiecte sensibile care ar putea face părinţii să lase cartea necumpărată în rafturile librăriilor? Răspunsul meu este simplu: De ce nu? Cineva trebuia să vorbească şi despre lucrurile astea şi m-am gândit să o fac eu. Mai ales că am coordonat timp de şase ani comunicarea în HOSPICE Casa Speranţei, cel mai mare ONG medical din România care oferă îngrijiri paliative bolnavilor care suferă de un diagnostic incurabil şi am vorbit aproape zilnic despre subiecte dificile şi nu tocmai plăcute.
Ce înseamnă cu adevărat caritatea?
Am vrut să scriu această carte pentru că îmi doresc ca generaţiile care vin din urmă să fie altfel decât suntem noi. Să fie mai empatici şi să înţeleagă cu adevărat ce înseamnă să faci bine… să faci caritate. Pentru mine, caritate înseamnă să dai din ce nu ai. Lucru care nu se întâmplă de foarte multe ori în peisajul mioritic. Şi ca să înţelegeţi nivelul actual al unora care declară sus şi tare că sunt oameni buni şi fac caritate, o să vă redau o discuţie auzită în HOSPICE între cineva din cadrul fundaţiei şi o persoană importantă: „Dar de ce să donez dom'ne, pentru HOSPICE? Oricum oamenii ăia mor şi nu se mai poate face nimic pentru ei." Eu nu vreau ca vreun copil din generaţia fiicelor mele să gândească aşa. Dar realitatea este că în prezent foarte mulţi oameni gândesc ca persoana de mai sus… şi dacă acea persoană are copii, e evident că ceea ce spune el va merge mai departe.
M-am săturat să văd cum foarte mulţi români ignoră pur şi simplu nişte probleme grave ale unor semeni. Imediat cum aduci discuţia despre cancer, boli terminale sau moarte, simţi instant cum interlocutorul tău devine emotiv, se fâstâceşte şi vrea să schimbe discuţia. Ca şi când lucrurile astea nu ar exista. Mulţi români susţin că trebuie să avem empatie şi să facem bine, dar din păcate acţionează ca şi în cazul expresiei „vrem o ţară ca afară". Să o facă altcineva, dom'ne, că eu n-am chef. La empatie e şi mai uşor. Spui că faci fapte bune, dar nu vrei să ieşi din zona ta de confort, aşa că donezi 2 euro, faci un screenshot şi-l postezi în comments pe social media şi gata. Ai lucrat la karma, eşti bine, acum poţi să te întorci să înjuri în trafic, să arunci gunoaie în păduri, să încerci să mai dai o ţeapă, să faci bullying sau să iei la mişto oamenii cu dizabilităţi. Știu şi aici o poveste cu o fetiţă cu o boală incurabilă, cu un aspect nu tocmai plăcut vederii, care în momentul în care a intrat într-o biserică a fost scuipată şi înjurată de nişte „bune creştine". A fost umilită şi dată afară chiar din locul în care toleranţa ar trebui să fie literă de lege.
Acesta a fost motivul pentru care am scris şi „Copacul dorinţelor". Am vrut să fac un proiect de impact care să provoace oamenii să se uite şi înspre zonele astea mai puţin plăcute ale vieţii, dar cu care toată lumea se confruntă la un moment dat. În definitiv, cu toţii suntem datori cu o moarte. N-a mers. Lumea a văzut filmul. A fost în Top 10 la filme pentru copii pe Netflix timp de o lună, deci oamenii s-au uitat la el. Mulţi au citit şi cartea, în special cei mici. A fost un bestseller, iar profesorii de română au început să folosească textul meu la orele de Limba şi Literatura Română. Și cu toate astea nu s-a viralizat… eh, e film pentru copii. Un film foarte bun, dar e pentru cei mici, n-are controversă… îl trecem la diverse. Neinteresant. Nu vorbim despre el, că e trist. Am şi acum oameni apropiaţi care se uită la tot ce apare în industria filmului românesc, dar care nu s-au uitat la Copac pentru că „le e teamă că o să plângă".
O carte pentru cei mici
Aşa că eu mi-am văzut de drum şi am scris „Poveşti despre speranţă". O carte care vrea să le vorbească celor mici despre cum să aibă curajul de a fi mai buni cu cei din jur, despre cum să fie toleranţi, despre cum să aibă compasiune şi înţelegere pentru cei aflaţi în dificultate şi despre întrajutorare.
O carte pentru părinţi
Mi-am dorit să fie şi o carte pentru părinţi, care să-i scoată din zona de confort şi să îi provoace să discute cu cei mici despre lucrurile mai puţin plăcute ale vieţii. Făcând asta, îşi vor pregăti copiii ca atunci când răul va veni în lumea lor roz şi plină de sclipici, să ştie cum să reacţioneze.
De ce este urgent?
Să fim realişti. Răul vine în viaţa tuturor oamenilor, indiferent dacă vrem sau nu. Pentru unii vine mai devreme, pentru alţii mai târziu. Confruntarea cu boala, moartea şi suferinţa este inevitabilă. Iar dacă cei mici nu sunt educaţi să gestioneze lupta cu răul, ei o vor pierde şi atunci vor apărea depresii, droguri, tentative de suicid şi multe altele despre care auzim la ştiri şi ne îngrozim.
„Poveşti pentru speranţă" îşi doreşte să fie o rază de lumină, atunci când în viaţa copiilor şi a părinţilor apare întunericul. Prin poveşti cu arici, ursuleţi, berze şi alpăcuţe, vă propun o armă solidă prin care cei mici dar şi cei mari vor descoperi sau vor redescoperi adevăratul sens al cuvântului „empatie". Pentru că, din punctul meu de vedere, empatia nu o ai de la natură, ci o educi. Iar noi în România nu facem deloc treaba asta.