Povestea din spatele “Copacului dorințelor”: Episodul 2: Cum a început?
31.03.2023
Orice poveste are un început, iar la Copacul dorințelor a fost o scrisoare. O scrisoare pe care bunica unei micuțe paciente suferind de o boală incurabilă a scris-o către echipa de comunicare a fundației. Am păstrat scrisoarea, pentru că a fost punctul de start al acestui proiect. A fost, dacă vreți, ceea ce în Călătoria eroului se numește „Chemarea la aventură”.
Scrisoarea e mai lungă, dar ce m-a făcut să gândesc proiectul acesta este paragraful „De ce iubesc HOSPICE?”. Mi-am dat seama atunci cât de important e ce oferă fundația copiilor care sunt stigmatizați și îndepărtați de societate și am început să mă gândesc cum ar fi să faci un film prin care să îi faci și pe alți oameni să înțeleagă adevărul din spatele unei cauze grele. În paliație folosești deseori termeni înfricoșători pentru mulți. „Cancer” sau „moarte” sunt doi asemenea termeni. Și atunci m-am gândit cum ar fi să iei acești termeni și să vorbești despre ei, astfel încât oamenii să stea să te asculte cu plăcere? Practic, așa cum au spus-o niște foarte buni prieteni ai mei, am vrut să „fac un rebranding cancerului, transformându-l într-o poveste despre speranță”.
Dar cum faci asta? Cum vorbești despre moartea unui copil (până la urmă, în spatele tuturor metaforelor din Copacul dorințelor, despre asta este vorba în poveste) și lumea să nu fugă din sala de cinema? Cum să vorbești despre un subiect atât de gri și de înspăimântător, în contextul în care publicul de film din România are deja prejudecăți solide legate de realismul sordid prezentat în cinematografia Noului Val?
Răspunsul l-am găsit relativ repede: realism magic… sau, așa cum îi spun americanii: low fantasy. Însă problema cu realismul magic și cinematografia românească este că, pentru a face un fantasy, chiar și low fantasy, ai nevoie de un buget considerabil. În România până și un buget mic pentru film este greu de strâns. Atunci când vrei să strângi bani pentru un film despre un subiect sensibil și care să fie și caritabil, adică să nu poți să generezi business din el, misiunea devine aproape imposibilă.
În fine, am zis să încerc să scriu povestea fără să mă gândesc la buget, dar să am grijă totuși să nu scriu cai verzi pe pereți și efecte de zeci de mii de euro. Și atunci a venit următoarea provocare: ca să ai realism magic, Mara, micuța protagonistă a poveștii, trebuie să plece într-o lume fantastică. Ce lume fantastică poți face cu un buget redus? Atunci mi-am amintit cum la primul meu film, „Ultimul Zburător”, am gândit o poveste de dragoste între un zburător și o muritoare, cu trimitere directă către Mitul Zburătorului din literatura română.
În consecință, mi s-a părut firesc să mă gândesc la următoarea variantă de poveste: Cum ar fi ca micuța Mara, aflată pe ultima sută de metri, să călătorească într-o lume fantastică din literatura românească? Ar lega frumos lucrurile și ar da o doză de autenticitate. Ușor de zis, greu de făcut.
Am început să mă gândesc la variante… basme, legende, Ispirescu, Prâslea cel Voinic, Harap Alb… nimic nu avea sens. Până într-o seară când discutam cu soția mea, Elena, și am provocat-o la un brainstorming despre posibile călătorii fantastice în lumi speciale din literatura română. Și cum Elena este o muză perfectă, la un moment dat mi-a sugerat să o duc pe Mara în Humuleștiul lui Creangă din Amintiri din copilărie.
Am avut un AHA moment, pentru că se lega perfect. Regula numărul unu atunci când construiești o poveste este să ai două lumi: una obișnuită, cea în care protagonistul își duce existența de zi cu zi și cealaltă specială, care să fie total opusul lumii obișnuite, locul în care protagonistul își găsește elixirul, cel atât de necesar procesului de transformare pe care îl parcurge. Amintiri din copilărie era lumea ideală: o operă iconică pentru literatura română, o operă care prezintă o copilărie idilică, o copilărie considerată de mulți a fi perfectă. Fix opusul copilăriei pe care o are de trăit un copil bolnav de cancer în fază terminală.
Din acest moment, povestea a început să aibă sens în mintea mea și am scris-o extrem de repede. Mi-a luat opt zile să scriu primul draft, lucru total neobișnuit pentru mine. Odată finalizat primul draft, m-am îndrăgostit iremediabil de această poveste. Faptul că totul s-a derulat cu o viteză halucinantă m-a făcut să simt că povestea din Copacul dorințelor nu e a mea, ci că eu am fost doar un mesager care a trebuit să dea glas celor care au trecut sau trec prin dificultățile unei boli cumplite, care nu iartă și lasă în urma ei doar victime.
Așa că, iată-mă în ianuarie 2018 cu un scenariu scris. Mă rupsesem de lumea filmului în 2015-2016 și avusesem destul de multe dezamăgiri acolo, așa că ezitam să mă întorc. Dar am iubit prea mult această poveste și acest proiect ca să nu ies din zona de confort și să mă întorc în cinematografie. Care apropo, e o lume mult mai urâtă și mai mocirloasă, față de sclipiciul și poleiala pe care o îmbracă în fața persoanelor neavizate.
Cu toate astea, am lăsat o perioadă scenariul în sertar. Am încercat să vorbesc în HOSPICE despre această idee, dar costurile realizării unui film păreau a fi prohibitive. Mai mult de atât, cum să faci un film care costă zeci/sute de mii de euro, în loc să folosești banii aceștia pentru bolnavii de cancer? Țineți minte întrebarea asta. A fost un laitmotiv al acestui proiect și o să vedeți și cum am răspuns la această întrebare.
Dar ca să vă las ca la un serial, cu un cârlig care să vă îndemne să citiți și următorul articol, o să vă povestesc doar că viața are căile ei amuzante de a te provoca să pornești în aventură. Scenariul de la Copacul dorințelor putea și astăzi să zacă în sertarul meu. Asta dacă într-o zi nu primeam un telefon de la un om extrem de important din cinematografia românească…
P.S. Desenul pe care îl vedeți în imaginea de la început a fost sursa mea de inspirație pentru ideea de a face un Copac al dorințelor fermecat, un portal între două lumi. El este făcut de copiii de la HOSPICE sub coordonarea fostei mele colege, Simona Retea, și în el, ca și în film, copiii își scriau cele mai mari dorințe.