Filmările la Copacul dorințelor au început pe 9 septembrie 2020 și au durat 22 de zile. Eram fix între valul 1 și valul 2 al pandemiei COVID, dar nu am stat prea mult pe gânduri când ne-am asumat demararea producției. Ba mai mult, filmam în Suceava, unde doar cu câteva luni înainte Coronavirusul făcuse ravagii.
În mod ciudat pentru acest proiect, deși au existat foarte multe obstacole până să ne apucăm să facem filmul și ne așteptam la o grămadă de provocări pe durata filmărilor, mai ales că filmam cu copii și cu animale iar bugetul era limitat, lucrurile au decurs firesc. Faptul că ne-am luat măsuri împotriva COVID-ului și am avut noroc de o echipă responsabilă a fost de ajutor să evităm probleme care ar fi putut impacta puternic producția.
Cu toate astea, o să vă povestesc două întâmplări care mi-au rămas întipărite în memorie și pot fi cu ușurință considerate drept picanterii de pe set.
Goana după alpaca
Eram în a șaptea zi de filmare, la Singureni, într-o pădure relativ izolată, unde filmam secvențele din Humulești cu Mara, Nică, Negustorul și a sa caravană. Acum urmează spoiler, așa că dacă nu ați văzut filmul, vă invit să o faceți și apoi să reluați lectura poveștii mele. În Humuleștiul imaginat de Mara îl întâlnim pe Mișu, mascota HOSPICE, o alpacă de pluș. Ei bine, în film facem cunoștință cu Mișu în carne și oase: „o oaie bolnavă cu oase mari” așa cum o prezintă Negustorul. Evident, era nevoie să filmăm cu o alpaca veritabilă.
Pentru a face acest lucru posibil, i-am contactat pe prietenii de la Urban Alpaka, care au fost dornici să ni se alăture în acest proiect, mai ales că alpacalele lor erau folosite și cu scop terapeutic. Astfel, „rolul” lui Mișu a fost alocat lui Henning, o simpatică alpaca maro, ce semăna foarte bine cu originalul de pluș.
Înainte de filmarea propriu-zisă cu alpaca, la prospecție, Georgiana („mama” lui Henning) a venit special acolo unde urma să filmăm pentru a se asigura că nu va exista nicio frunză sau buruiană incompatibilă cu meniul lui Henning. Pentru a preveni orice neplăcere, echipa de producție a construit un țarc din garduri înalte și s-a asigurat că alpaca avea condiții optime de ședere. Ca un fel de rulotă pentru alpaca.
Prima zi a decurs fără probleme și Henning s-a descurcat de minune la cadru. A doua zi, însă, la câteva ore după ce începuse filmarea, echipa de producție stătea în bază și lucra. Prin dreptul meselor l-am văzut pe Henning alergând grațios, liber și nestingherit. Cu toții am rămas încremeniți. Din depărtare se auzeau strigătele Georgianei care încerca să-l convingă pe Henning să renunțe la ideea de libertate și să se întoarcă la ea. Ce se întâmplase? Șmecher, Henning, observase felul în care se închidea poarta de la țarc așa că, într-un moment de neatenție, a deschis-o cu capul și a tulit-o.
Imediat cum am văzut alpaca alergând, toată echipa de producție a lăsat tot ce făcea și a luat-o la goană după animal. Eu și Claudiu Boboc, producătorul executiv, ne-am urcat în mașinile personale și am pornit în grabă după alpaca. După câteva minute am reușit să o încercuim, dar Henning nu avea să se lase prins cu una cu două așa că a fentat oamenii și a tulit-o în pădure. Părea că operațiunea eșuase. Nici măcar nu terminasem de filmat cu Henning, dar nu mai conta. Pierderea lui ne afecta pe toți, mai ales pe cei de la Urban Alpaka.
Nu știam ce să fac, dar am decis să o iau înainte pe câmp și să merg paralel cu pădurea. Speram că, poate, Henning va ieși din pădure și voi da de el. Universul ne-a zâmbit și fix așa s-a întâmplat. Henning a apărut în fața mea și a luat-o la goană. Ca în filmele de acțiune, am apăsat pedala de accelerație și m-am dus după el. Pot să vă spun că o KIA Sportage se descurcă de minune pe un câmp de floarea soarelui gonind cu 70 km/h. Da, alpaca poate fi foarte rapidă, nu mă așteptam. L-am depășit și i-am tăiat calea pentru că vroia să intre din nou în pădure. Am reușit să-l forțez să intre într-o buruiană și a rămas acolo. M-am dat jos cu grijă din mașină și m-am apropiat de Henning. Ca la un showdown într-un western de Sergio Leone ne priveam unul pe celălalt, încercând să anticipăm care va face primul o mișcare. Henning a făcut prima mișcare și a încercat să mă fenteze, dar m-am năpustit peste el și l-am prins de hamuri. Putea să mă muște, să mă scuipe, să mă lovească cu copita… nu i-aș fi dat drumul pentru nimic în lume. Am strigat după ceilalți și în câteva minute Henning era imobilizat și predat în siguranță Georgianei.
Acum îmi aduc aminte cu plăcere de această pățanie, dar asta pentru că a avut final fericit. Dacă nu l-am fi recuperat pe Henning, probabil că nu aș fi vrut să-mi amintesc vreodată de acest episod.
COVID
Evident că fiind în pandemia de COVID ne-am confruntat și noi cu o situație delicată. Terminasem de filmat părțile din Humulești și ne mutasem în București, acolo unde aveam mai multe locații și urma să filmăm mai multe momente importante din film. În prima zi de filmări în București am filmat într-un apartament din sectorul 4 alături de regretatul Teodor Corban și de Ioana Anastasia Anton. Era un apartament îngust, locurile de parcare au fost o reală problemă pentru echipa de producție dar, ca de fiecare dată în acest proiect ne-am descurcat. Fusese o zi bună, filmasem momentul de flashback al Marei când își amintește de ziua ei petrecută cu mama ei. Mai mult, apărusem și eu în cadru, alături de Elena, soția mea și de Maria, fetița mea, care chiar avea și replică. Ziua a decurs fără incidente.
A doua zi, dis de dimineață, mi-am verificat telefonul și am văzut un mesaj de la Teodor Corban. Făcuse un test COVID (ce e drept, de anticorpi) și ieșise pozitiv. Primul instinct: Do not panic! Am vorbit cu ceilalți producători, Andrei și Costin și am decis să îl rugăm pe dl. Corban să facă din nou un test PCR cât mai repede cu putință (noi testam membrii echipei în mod constant, dar în perioada aceea nu prea existau teste rapide precise, singurul test care trebuia luat în calcul era PCR-ul). Am decis să ținem această informație pentru noi, doar regizorul Andrei Huțuleac a mai știut informația asta și să filmăm în continuare până la un deznodământ sigur la întrebarea „a fost sau n-a fost COVID?”. Până la urmă, testul d-lui Corban era unul de anticorpi și nu exista certitudinea că avea virusul în acel moment, ci doar că fusese expus la virus.
Am numărat orele în ziua aceea și nu am fost om, frământat de gânduri și strategii pe care trebuia să le aplicăm în cazul în care testul d-lui Corban ar fi fost pozitiv. Mai mult, inclusiv eu dar și fetele mele riscam să fi fost contaminați, că filmasem cu el în același cadru, iar la cadru nu aveam măști. Să amânăm filmările ar fi însemnat niște costuri uriașe. Nu știu de unde puteam acoperi acea pauză de filmare, reluarea producției, etc. Și-așa eram cu bugetul întins la maxim.
A doua zi filmam la fostul Cinema PRO. La un moment dat, îmi sună telefonul. Era Teodor Corban. Cu inima cât un purice, am luat telefonul și am început să mă îndepărtez de set, mergând pe trotuarul care duce spre Centrul Vechi. Am răspuns. La capătul celălalt, aud o voce gravă a lui Teodor Corban. Încă aud replica lui în minte: „domnule Mănescu” spuse el, „a venit rezultatul la test. Din păcate…” pauză gravă, moment de suspans magistral interpretat de dl. Corban: „…de mâine trebuie să revin la lucru pe set, testul e negativ”. Și a urmat un râs copios al celui care a fost un actor și un om de mare excepție. M-a păcălit zdravăn dar nu-mi mai păsa. Era negativ și filmările mergeau înainte.
Așa că, după 22 de zile în care toată echipa a făcut eforturi supra-omenești, într-o perioadă în care vaccinul anti-COVID era doar un vis ce părea departe, o gașcă de câțiva oameni faini din industria cinematografiei din România a reușit să ducă la capăt filmările pentru Copacul dorințelor.
Dar greul nu s-a oprit aici, pentru că, o regulă a cinematografiei spune că există trei filme: cel pe care îl scrii, cel pe care îl filmezi și cel pe care îl montezi și finalizezi. Greul filmărilor trecuse. Urma o nouă provocare: post-producția. Dar asta, în episodul următor.
P.S. Vă las în galerie și câteva poze de la filmări realizate de fotografii: Cristi Staicu și Liviu Octavian Vasile.
