Așa cum v-am povestit în episodul anterior, filmările au durat 22 de zile. Deși multă lume ar spune că odată încheiată partea de producție, greul s-a terminat, lucrurile nu au stat chiar așa. Post-producția a fost un proces lung și dificil dar care a beneficiat de un sprijin puternic din partea unor parteneri de nădejde. Nu se putea altfel în proiectul acesta.

Cei care s-au ocupat de post-producție, în întregime și pro bono, au fost cei de la Chainsaw Europe. Mă înclin în fața lor, mai ales că știu câte resurse au pus la bătaie, atât umane cât și materiale. Și de cele mai multe ori, lumea nu-și dă seama cât de important și de complex este acest proces de post-producție la un film. Chainsaw a fost alături de proiectul acesta cam de la începuturi, atunci când atât ei, cât și prietenii de la Colorbitor, mi-au dat scrisori de intenție că vor sprijini proiectul în momentul în care am depus dosarul la CNC.

Pe John Florescu îl cunoșteam încă de dinainte de a veni în HOSPICE, dar relația cu el a devenit mai strânsă din momentul în care am coordonat campania de fundraising pentru centrul socio-medical HOSPICE de la Adunații Copăceni. Fiind membru al familiei Florescu, cea care a donat întreg domeniul din Adunații Copăceni către HOSPICE, John este un puternic susținător al fundației și a fost unul dintre puținii oameni care au înțeles din prima ce mi-am dorit să fac cu acest proiect. De altfel, el a fost și cel care a luat cuvântul într-o ședință de board ca să susțină proiectul, atunci când mai mulți membrii ai board-ului se opuneau vehement realizării lui… oare trebuia să spun asta? Eh… treacă, doar sunt la mine pe blog 😊.

Apoi trebuie să-l menționez pe Viorel Chesaru, CEO Chainsaw și cel care a coordonat toată post-producția. La cât l-am stresat cu diferite rugăminți și modificări de deadline-uri, aș fi meritat să mă arunce pe fereastră. Dar nu a făcut-o și alături de ceilalți oameni de nădejde care au lucrat la post-producție au dat dovadă de un profesionalism remarcabil.

Montajul a fost făcut de Ruxandra Cheru Mihai, pe scurt Ruxi. Și nu a fost întâmplător că Ruxi s-a ocupat de montaj, noi am fost colegi de generație în UNATC. Nu am avut ocazia să colaborăm atunci, dar iată că s-a întâmplat după mai bine de 15 ani. V-am spus, nimeni și nimic nu a fost întâmplător în Copacul Dorințelor. Și dacă tot vorbim de întâmplări, ca și în episodul trecut, o să vă spun două povești care m-au marcat în etapa post-producției.

Pupăza

Ați văzut filmul, ați citit cartea lui Creangă. Pupăza era esențială în această poveste. Dacă tot am filmat cu toate animalele posibile, ce mai conta că trebuia să aducem și o pupăză pe set. O sarcină aparent ușoară pentru echipa de producție. Aparent. În realitate, a fost imposibil să filmăm cu o pupăză adevărată din două motive:

  1. Nu era sezonul potrivit. Deși Andrei Gâțu s-a ocupat personal de tenativele de a prinde o pupăză, (și când spun personal, el chiar s-a dus la un moment dat să prindă una), a dat sfară în țară pe la pădurarii din vreo șapte județe. Nimeni nu a reușit să prindă vreo pupăză. Motivul era simplu: în luna septembrie, pupezele se retrag în cuiburi și nu mai dă nimeni de ele.
  2. După lungi eforturi de prindere am aflat un lucru care ne-a pus capac: pupezele sunt specie protejată prin lege.

Așa că, ne-am întâlnit la sediul de producție și Costin Crețulescu a venit cu soluția salvatoare. Cu o mare experiență în zona de CGI și VFX, Costin a luat o doză de Red Bull, a înfășurat-o cu o folie verde de chroma, i-a pus niște trackere și a zis victorios: „Gata. Iată pupăza”. Și uite cum, într-un film românesc independent, cu un buget în care ne chinuiam să drămuim fiecare bănuț, am pornit pe calea sinuoasă, și al naibii de scumpă, a CGI-ului. Pupăza pe care o vedeți 2 minute în film este rodul muncii unei echipe de aproape 10 oameni care a lucrat de zor aproximativ 6 luni. Și v-am spus că să faci asta e scump. Datorită eforturilor Colorbitor și a echipei pe care a strâns-o ca să facă pupăza, am plătit cam 10% din costul integral. Pupăza apare 2 minute, puteți căuta pe Google cam cât costă 1 minut de CGI static. Nu mai zic că pupăza din film își mișcă capul și la final își ia zborul.

Muzica

Nu puteam încheia serialul despre facerea Copacului fără să menționez muzica pentru că și aici avem o altă poveste frumoasă a acestui proiect.

La începuturile proiectului, când am depus dosarul la CNC discutasem deja cu un compozitor pentru muzică. Era un bun prieten și colaborator, cu care mai lucrasem și la celelalte filme ale mele, o să-i spun domnul P., pentru confidențialitate. Așadar, domnul P., e un compozitor cunoscut în industria filmului și un om absolut minunat. Este o enciclopedie de muzică de film și un om pe care îl admir. Evident, a fost prima mea opțiune și l-am sunat. Și-a dat acordul de a intra în proiect, i-a plăcut ideea, și mi-a spus să-l sun când suntem la montaj (asta se întâmpla în 2018, apropo).

În timpul producției, primesc la un moment dat un telefon de la Alexandra Hash, producător executiv. Alexandra m-a întrebat dacă m-am gândit la compozitor pentru film. I-am spus că da, că lucrurile erau aranjate cu domnul P. Și atunci Alexandra mi-a povestit că fusese contactată de o prietenă de-a ei care era o tânără compozitoare de film stabilită în Manchester, Adina Nelu. Adina auzise de proiect și și-a oferit serviciile pro bono. Cum acordul cu domnul P. era încă valabil, am refuzat politicos.

Ulterior, domnul P. a decis să se retragă din proiect din motive care sunt irelevante pentru povestea noastră. Am povestit cu el vreo jumătate de oră în care mi-a expus că este nevoit să facă un pas în spate și apoi mi-a urat succes să îi găsesc înlocuitor. Eu deja eram intrat în modul de panică, pentru că nu m-am așteptat nicio clipă ca domnul P. să plece din proiect. Dar înainte să ne luăm rămas bun, domnul P. îmi zice: „și dacă nu reușești să găsești pe cineva să te ajute, îți pot face o recomandare. Nu știu dacă o să intre în proiect pro bono, dar poți să încerci. E o compozitoare fabuloasă, e tânără, mi-a fost studentă, locuiește în Manchester și o cheamă Adina Nelu.”

Chiar și acum când îmi amintesc faza asta mi se face părul de găină. Imediat după ce am închis conversația cu domnul P., am sunat-o pe Alexandra și am rugat-o să vadă dacă Adina mai era disponibilă. Și evident, că nu avea cum să fie altfel, răspunsul ei a fost „da”.

Colaborarea cu Adina a fost una senzațională, iar pentru mine ea a fost o revelație. A muncit enorm, a discutat atât cu mine, dar mai ales cu Andrei Huțuleac, ore în șir. Chiar dacă ea locuia în Manchester, tehnologia ne-a ajutat să depășim acest obstacol al distanței, iar Adina a livrat o coloană sonoră care a îmbogățit Copacul dorințelor. Îmi doresc să nu fie singurul proiect la care colaborez cu Adina care, apropo, este una dintre extrem de puținele compozitoare de muzică de film din România. Chiar vorbeam cu ea că le numărăm pe degete. Și chiar dacă nu a primit recunoașterea pe care o merita pentru acest proiect (o adăug și pe ea pe această listă), Adina va ajunge departe, dovadă și că în 2021 a devenit membră a BAFTA Crew.

Așadar, iată că am ajuns și la finalul serialului articolelor dedicate realizării filmului Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie. Dar nu am cum să închei acest demers fără un epilog în care o să vă povestesc impactul acestui proiect.