Astăzi se împlinește un an de când „Copacul dorințelor: Amintiri din copilărie” a avut premiera oficială în toate cinematografele din România. Cum nu mai am contul vechi de Facebook să postez un memory despre treaba asta, m-am gândit să fac ceva mult mai interesant: să povestesc în detaliu cum s-a făcut acest proiect.
În ultimul an, am tot povestit oamenilor diferite lucruri pe care le-am trăit cu acest proiect în cei patru ani cât a durat, din momentul în care am scris primul draft și până în momentul în care filmul a văzut lumina ecranului. Părerea unanimă a celor care mi-au auzit istorisirile a fost că trebuie să scriu o carte despre cum am dus la capăt acest proiect. Am ezitat să spun că voi face asta. În definitiv, nu cred că o carte despre cum faci un astfel de proiect ar fi citită de prea multă lume, iar eu nu sunt vreun influencer să citească lumea tot ceea ce scriu, așa că am exclus din start o carte despre povestea „Copacului”. Cu toate astea, în momentul în care am rămas fără contul vechi de Facebook și am început acest blog pentru a-mi așterne aici gândurile și poveștile, mi-am dat seama că ar trebui să scriu și despre Copacul dorințelor. Ca să rămână scris. Și nu neapărat pe Social Media, acolo unde lucrurile se schimbă, ci aici, pe blogul meu, care va rămâne activ chiar și dacă eu nu o să mai scriu pe el.
A trecut un an și am început să uit lucruri, așa că m-am pus pe treabă și în perioada următoare veți putea citi aici toată povestea acestui film. Cu bune, cu rele, cu obstacole, cu prieteni, cu antagoniști (da, sunt și o grămadă de antagoniști, dar nu o să le dau numele, pentru că și datorită lor am avut determinarea să concretizez acest proiect), cu întâmplări amuzante și cu multe informații ce vor putea fi utile pentru oamenii care cred cu tărie în proiectele lor. Pentru că, dacă am învățat o lecție în acest proiect, este că orice băiat sau orice fată poate face din imposibil, posibil. O să mai fac referire la treaba asta cu „un băiat”. O să vă spun la moment de ce.
Consider că despre Copacul Dorințelor nu s-a scris atât cât ar fi trebuit. Poate pentru că abordează un subiect sensibil și lumea vrea să îl evite. Poate pentru că este o poveste pentru copii și adolescenți și în general în România am observat că filmele sau cărțile pentru copii sunt aruncate undeva în spate, pe principiul: ‘eh, e pentru copii, nu suntem în target și deci nu ne interesează, chiar dacă viitorul acestei țări se află pe umerii copiilor’.
Așa că, în următoarele episoade, voi scrie eu despre Copac. Așa cum l-am trăit, așa cum l-am creat și așa cum mi-am dorit să fie înțeles.